Aromânii, o minoritate ignorată în Albania

La sfârşitul anului 1989, Albania se afla sub presiunea schimbărilor din spaţiul comunist european, ca şi România. Jurnaliştii occidentali scriau despre cele două ţări că erau ultimele bastioane conservatoare, care refuzau orice fel de reformă.
La Tirana, regimul lui Ramiz Alia continua linia stalinistă impusă de Enver Hoxha.
După moartea acestuia din urmă, în aprilie 1985, albanezii speraseră la o relaxare a sistemului, însă nu fusese cazul. Printre nemulţumiţii de regimul comunist erau şi aromânii din Albania, a căror drepturi erau inexistente. De fapt, Guvernul de la Tirana nu recunoştea nici o minoritate naţională.
Vangjel Shundi, în prezent preşedinte al Asociaţiei Culturale "Aromânii din Albania", îşi aminteşte că în perioada regimului comunist aromânii apropape că-şi pierduseră identitatea. Nu aveau dreptul la şcoli în limba lor, nu puteau înfiinţa asociaţii culturale, nu aveau posibilitatea să ia contact cu România.
Limba se păstra în familie, copiii învăţând-o din discuţiile între părinţi, bunici, unchi etc. Deoarece nu aveau acces la manuale, o învăţau cu greşeli sau într-o formă arhaică. Cu timpul au pătruns în limba aromână o serie de termeni din albaneză, care îngreunează comunicarea cu aromânii din celelalte zone balcanice sau România. Studii în România nu făceau decât copiii de nomenclaturişti. Însă majoritatea erau albanezi, aşa că nu a putut apărea o "generaţie" de aromâni educaţi în universităţile româneşti, care ar fi putut iniţia o mişcare pentru revendicarea drepturilor acestei minorităţi.
Vangjel Shundi îşi aminteşte că regimul nu-i persecuta pe aromâni pe criterii etnice, însă prin interzicerea folosirii limbii materne în spaţiul public s-a încercat "topirea" minorităţii în majoritatea albaneză. Puteau să-şi vorbească limba pe stradă, nu-i aresta nimeni, însă ceilalţi albanezi îi priveau cu ostilitate.
Dintre membrii comunităţii, câţiva, nu în număr mare, au ajuns în cercurile puterii comuniste, fiind membri în Biroul Politic. În 1989, ministru al Apărării era un aromân, Prokop Mura, instalat în funcţie de Enver Hoxha. Era de profesie economist. Hoxha la instalat în această funcţie, deoarece îi era fidel şi pentru că a dorit să pună un civil în post, întrucât urmărea slăbirea puterii militarilor în stat. Nici Prokop Mura, dar nici alţi aromâni care au ajuns în fruntea statului n-au contribuit la acordarea unor drepturi pentru conaţionali, considerându-se albanezi "puri".

[Citiţi articolul în Jurnalul Naţional]

Speranţe pentru românii din Bucovina

În noiembrie 1989, înaintea Congresului al XIV-lea, Nicolae Ceau­şes­cu a ridicat într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv problema Ba­sa­rabiei şi Bucovinei de Nord. În contextul disensiunilor cu Mihail Gor­ba­ciov, liderul român dorea să fo­lo­sească Pactul Ribbentrop-Molotov pentru a face presiuni la adresa Moscovei.
Discuţiile din CPEx au fost numai de ordin politic, fără a se face referiri la statutul românilor din Uniunea Sovietică în 1989. Despre soarta acestora am discutat cu domnul Gheor­ghe Jernovei, şeful Catedrei de Filologie Română de la Universitatea din Cernăuţi, care acum 20 de ani era cadru universitar în aceeaşi ins­ti­tuţie. Domnia-sa îşi aminteşte că în 1989 tocmai avusese loc un re­cen­sământ al populaţiei. În regiunea Cernăuţi, care cuprindea şi nordul Bu­covinei, au fost înregistraţi 100.000 de români şi 85.000 de mol­doveni. Statisticile sovietice pentru Ucraina aveau rubrici separate pentru cele două "etnii". Români erau consideraţi locuitorii de etnie ro­mână din nordul Bucovinei ist­o­rice şi din nordul Maramureşului is­toric (Transcarpatia), iar moldovenii erau socotiţi etnicii români din fostul judeţ Hotin, repartizat Ucrainei după 1940. Această diferenţiere nu se făcea numai pe formularele de re­cen­sământ, existând şi pe pa­şa­poartele sovietice, care aveau o ru­brică privind naţionalitatea.
În 1989, românii din regiunea Cernăuţi nu aveau voie să se organizeze politic sau să înfiinţeze asociaţii culturale pe criterii etnice. Be­neficiau însă de o serie de drepturi prin care îşi menţineau limba şi tradiţiile. Spre exemplu, în regiune funcţionau 90 de şcoli cu predare în limba "moldovenească" (cu caractere chirilice), unde elevilor li se predau toate obiectele de studiu în graiul matern. Manualele erau editate la Cernăuţi, unde funcţiona o fi­lială a Editurii Didactice de la Kiev. Problemele de limbă erau soluţio­nate împreună cu lingviştii de la Chişinău, care aveau o colaborare strânsă cu Catedra de Română a Universităţii din Cernăuţi.
În afara şcolii, identitatea ro­mâ­nească era dificil de promovat. Re­gim­ul a interzis înfiinţarea oricărei asociaţii culturale sau civice. Spre deosebire de alte naţionalităţi din URSS, românii din regiunea Cer­năuţi nu au "mişcat" pe fondul re­for­melor gorbacioviste. Poate le era încă vie în minte represiunea din vre­mea lui Stalin. Au fost discuţii între in­telectuali să se înfiinţeze une­le organizaţii culturale, dar nu­mai în cadru restrâns, uitându-se cu atenţie cine era în stânga şi în dreapta.
În ceea ce priveşte presa, exista o singură publicaţie în limba ro­mână - Zorile Bucovinei. Ziarul avea apariţie cotidiană, fiind "or­gan" al consiliului regional. Ştirile priveau în general situaţia din Uniu­nea Sovietică, problemele re­giunii, însă era loc şi pentru in­for­maţii cu aspect cultural. Prin editarea unor suplimente s-a reuşit pu­blicarea operelor în limba ro­mână a unor scriitori bucovineni, s-au tipărit articole despre tra­diţiile şi cultura română. Redacto­rii Zorilor Bucovinei erau în gene­ral absolvenţi ai Facultăţii de Filologie Română a Universităţii din Cer­năuţi.
Primele încercări de organizare culturală a minorităţii româneşti din Bucovina au avut loc la finele anului 1989, pe fondul mişcării naţionale a ucrainenilor.
În Universitatea din Cernăuţi, aceştia au demarat un proces de "eliminare" a influenţelor ruseşti din limba şi cultura ucraineană. In­te­lectualii români au fost încurajaţi să înceapă aceleaşi demersuri, în spe­ranţa unei solidarităţi împotriva rusificării naţionalităţilor din URSS.
Gheorghe Jernovei îşi aduce aminte că ucrainenii nu vedeau un pericol în românii din regiunea Cernăuţi, zona fiind dintotdeuna un spaţiu de co­­municare interetnică. Acolo tră­iau cinci naţionalităţi - români, ucrai­­neni, ruşi, evrei şi polonezi -, fiind o dovadă de respect pentru ce­lălalt să-i înveţi şi să i te adresezi în limba natală.

[Citeşte articolul în Jurnalul Naţional]

7.000 vizitatori la Muzeul de Artă

În această după-amiază, Traian Băsescu a organizat ultimul său miting, în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti. Probabil a fost deranjat de adunările „spontane“ de susţinere a candidaturii sale din Piaţa Universităţii din această săptămână, deoarece acolo fuseseră înjuraţi foştii membri ai PCR. Aşa că a schimbat locaţia.
Nu este clar câţi partizani au fosta aduşi cu autocarele la eveniment. De pe site-ul de ştiti hotnews.ro aflăm că 10.000. La ştirile Kanal D am înţeles că au fost 3.000. Probabil, restul de 7.000 s-au dus la Muzeul de Artă, aflat în Piaţa Revoluţiei, de asemenea.

Jocurile anului 1956

Ediţie specială Nicolae Labiş

Dispariţia tragică a lui Nicolae Labiş s-a produs într-un context destul de tulbure pentru Europa de Est, cât şi pentru România. La începutul anului, în februarie, Nikita Hruşciov, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a citit un faimos raport secret la Congresul al XX-lea al PCUS, prin care „demasca“ abuzurile de putere şi crimele contra umanităţii ordonate de Stalin. Unii reformişti din ţările socialiste au crezut că s-a dat „startul“ schimbărilor din „lagăr“, propunând relaxarea regimului represiv. Cei mai activi s-au dovedit maghiarii, care în octombrie 1956 au îndepărtat echipa stalinistă din fruntea statului, acţiune considerată „necugetată“ de sovietici. Pe tancuri, soldaţii Armatei Roşii i-au „pacificat“ pe vecinii de la nord-vest, oferind astfel o „lecţie de viaţă“ oricui avea de gând să conteste atotputernicia Moscovei.

Mişcări studenţeşti
Între Carpaţi şi Dunăre evenimentele nu s-au produs aşa de „eroic“, însă românii au lăsat în istoria comunismului european partea lor de contrbuţie la „anul 1956“. Astfel, încă din primăvară, în centrele universitare, studenţii au solicitat reforme politice, relaxare economică şi diminuarea represiunii. Regimul a venit cu soluţii nesatisfăcătoare: condiţii mai bune în campusuri, acces preferenţial la manifestările sportive şi culturale, extinderea bazei materiale (cămine, cantine, baze sportive, case de cultură, tabere studenţeşti). Comuniştii erau de acord să „dea drumul la şurub“ însă nu fără a controla fenomenul. Astfel că, s-a înfiinţat Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti, care-i reunea atât pe tinerii studioşi membri ai tineretului muncitoresc, cât şi pe cei neafiliaţi. Bineînţeles că noua organizaţiile urma să funcţioneze sub asupiciile Partidului Muncitoresc Român.
A venit vacanţa cu trenul din... Uniunea Sovietică, iar spiritele s-au calmat. Dacă nu se duceau la locurile de baştină, studenţii erau angrenaţi în proiecte de parctică, sub control strict al autorităţilor şi disperaţi. Însă, când s-au întors pe băncile facultăţilor în septembrie, au constatat că aveau aceleaşi obiective – să se reformeze regimul. Peste vară avuseseră loc mişcări politice în Ungaria şi Polonia, iar studenţii sau gândit că, în conformitate cu legea fizică a inducţiei, „seismul schimbării“ (un fel de „wind of change“ capitalist) va poposi şi în România. Începând cu luna septembrie, în universităţi au început să se dezbată, pe la colţuri mai întâi, iar ulterior „în mod organizat“, chestiuni „arzătoare“: relaţiile dintre România şi URSS, necesitatea prezenţei trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, situaţia grea a studenţilor, contrastul dintre discursul guvernanţilor, presei, mijloacelor de propagandă şi realitate etc. Toate aceste „idei decadente“ i-au pus pe jar pe liderii de Partid, dar mai ales pe miliţieni şi securişti. Nu de alta, dar studenţii se molipsiseră de la „contrarevoluţionarii polonezi şi unguri, care aveau aceleaşi revendicări.

Revoluţia din Ungaria
Pe 23 octombrie lumea comunistă a intrat în şoc – în Ungaria a izbucnit o revoluţie violentă contra sistemului politic patronat de Moscova. Dacă politicienii de la Bucureşti au făcut tot ce le stătea în putinţă să-i ajute pe sovietici să înăbuşe revoluţia maghiară, unii studenţi şi intelectuali au procedat pe dos, solidarizându-se cu cauza confraţilor bombardaţi de tancurile Armatei Roşii. Astfel, pe 24 octombrie, la Cluj, la Institutul de Arte plastice a avut loc o „întrunire neoficială“, la care au participat studenţi de la ambele universităţi din oraş – „Babeş“ (românească) şi „Bolyai“ (maghiară). Tinerii erau nemulţumiţi de supraîncărcarea programului de studii, de prezenţa obligatorie la cursuri, de criteriile şi modul de acordare a burselor studenţeşti, cerând, în acelaşi timp, autonomie universitară. La final, au decis să organizeze a doua zi o mare manifestaţie pe un stadion din oraş. Planul le-a fost dejucat de Securitate, care i-a săltat pe iniţiatorii „acţiunii duşmănoase“.
În aceiaşi zi, la Bucureşti, studenţii Facultăţii de Filologie s-au strâns pentru a discuta situaţia din Ungaria. Informatori din cadrul grupui au „ciripit“ că tinerii criticaseră atitudinea comuniştilor români faţă de evenimentele de la Budapesta şi i-au arestat pe unii dintre ei.
Cele mai grave „incidente“ au avut loc la Universitatea din Timişoara, începând cu 27 octombrie. Aici, studenţii de la Politehnică au avut iniţiativa organizaării unei mari adunări, la care să participe colegii lor de la toate facultăţile din oraş. Prin metoda convocării „de la om la om“, iniţiatorii au reuşit să strângă la mitingul pregătit pentru 30 octombrie circa 3.000 de studenţi. Odată faptul împlinit, liderii Partidului au decis să nu ignore evenimentul, trimiţându-i de la Bucureşti pe Ilie Verdeţ şi Petre Lupu. Cei doi lideri au asistat neputincioşi la „degenerarea discursurilor“ – s-a vorbit despre: prezenţa trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, folosirea la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră a deţinuţilor politic, nivelul scăzut de trai al populaţiei ţării etc. Câţiva mai „turbulenţi“ au strigat şi lozinci: „Afară cu ruşii din ţară!“, „Vrem libertate“. L-a final s-a formulat şi un memoriu, în care se solicita: lichidarea definitivă a cultului personalităţii, desfiinţarea sistemului de norme din economie, reducerea cotelor şi normelor din agricultură, mărirea salariilor pentru toate tipurile de angajaţi, relaţii externe bazate pe principiul egalităţii între toate statele. Acţiunea de la Timişoara a fost o sfidare pentru regim, astfel că forţe militare au înconjura campusul încă din timpul adunării, trecând la arestări după ce participanţii au ieşit din sală. Aproximativ 900 de studenţi au fost arestaţi, fiind transportaţi la o unitate militară din apropoerea oraşului. A doua zi, 31 octombrie, centrul universitar Timişoara a fost închis. Au început anchetele, iar cursurile nu au fost reluate până când studenţii nu au semnat declaraţii de desolidarizare faţă de „tulburările“ din 30 octombrie.
Pentru o peroadă, tinerii studioşi s-au întors pe băncile facultăţilor, însă la mijlocul lunii noiembrie au început iarăşi să se „mişte“. Au fost operate arestări la Universităţile din Cluj şi Bucureşti. La Cluj, un grup de studenţi de la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii „Bolyai“ au iniţiat constituirea unei asociaţii libere, democratice şi autonome faţă de Partid. Drept consecinţă au fost arestaţi, primind pedepse între 3 şi 7 ani pentru „agitaţie publică“. La Bucureşti, studentul de la Filologie Paul Goma a fost arestat pe 22 noiembrie, sub acuzaţia că i-ar fi instigat pe colegii săi să participe la „acţiuni provocatoare“ în timpul revoluţiei din Ungaria. Pentru acest „delict“ a primit doi ani de închisoare.

Se mişcă ţara
Nu doar studenţii au „cârtit“ împotriva regimului în timpul revoluţiei din Ungaria. Un raport al Secţiei organizatorice a Partidului din 1 noiembrie 1956, privind regiunea Bucureşti, prezenta următoarele „situaţii îngrijorătoare“: „Cu prilejul adunărilor organizaţiilor de bază a ieşit în evidenţă poziţia oscilantă a unor membrii de partid faţă de sarcinile partidului cât şi poziţia de împotrivire faţă de colectări. Constantin Mincu, membru al organizaţiei de bază din comuna Lupşani, în discuţii, a arătat că evenimentele din Ungaria vor rezolva cât de curând problema cotelor din ţara noastră. În regiune mai circulă unele zvonuri printre care: «a sosit momentul să punem sculele jos şi să ne cerem drepturile». În ziua de 28 octombrie, Ilie Radu, fost colonel în armata veche (regală, n.n.) din comuna Cioflicani, raionul Snagov, a instigat cetăţenii pentru a nu se înscrie în întovărăşirea agricolă, spunându-le: «nu vedeţi situaţia din Ungaria şi că nu mai este mult până ce se va termina şi la noi cu comuniştii?». Datorită acestor acţiuni, în ziua când trebuia să aibă loc adunarea de constituire a întovărăşirii din comună nu s-a prezentat nici un cetăţean din cei înscrişi“.

Cum ar trebui să fie apreciat Nicolae Ceauşescu în manualele de istorie?

52% dintre români cred că Nicolae Ceauşescu a făcut bine şi rău în mod egal, 31% consideră că a făcut mai mult bine României, 13% că a făcut mai mult rău ţării, 1% au răspuns altfel, iar 3% au declarat că nu ştiu/nu răspund, arată sondajul CURS realizat în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.

Dacă ne întoarcem cu aproximativ două decenii în urmă, în lunile ulterioare Revoluţiei, un asemenea sondaj ar părea din domeniul ştiinţifico-fantasticului. Aşadar, astăzi, jumătate din români consideră că a făcut bine şi rău în mod egal. În decembrie 1989 se scria despre el că ar fi fost un vampir însetat de sângele poporului.
BĂRBAŢI ŞI FEMEI
Analiza pe sexe a sondajului amintit relevă un oarece echilibru al celor care consideră că Ceauşescu a făcut mai mult bine: 30% bărbaţi şi 32% femei. Greutăţile din ultimii 20 de ani le-au determinat pe românce să uite consecinţele cumplitului decret antiavort, ale cărui consecinţe le-a mutilat pe viaţă pe multe dintre ele. Sărăcia, şomajul şi nedreptăţile constituie reţeta ideală pentru uitatea unor crime reale ale comunismului!
TINERI ŞI BĂTRĂNI
Dintre cei care au declarat că "era mai bine pe timpul lui Ceauşescu", campioni sunt cetăţenii trecuţi de 56 de ani. Pensionarii de astăzi îşi aduc aminte că la 40 de ani aveau de toate, chiar dacă obţineau mai greu produsele. Astăzi, cu frigiderele şi portofelele goale, au căzut pradă nostalgiei. Curios este că persoanele sub 30 de ani, care au amintiri vagi despre comunism şi Ceauşescu, consideră că acesta a făcut mai mult bine în proporţie aproape egală cu persoanele între 31 şi 55 de ani: 24% şi 26%. Care să fie cauza: locurile de muncă prost plătite, imposibilitatea de a cumpăra o casă?
ANGAJAŢI ŞI ŞOMERI
Printre miturile comunismului românesc, un loc fruntaş îl ocupă afirmaţia că exista siguranţa locului de muncă. Da, este adevărat, însă partidul îţi cam controla cariera profesională. Nu luai la facultate, intrai în producţie, nu conta că aveai de gând să stai un an acasă ca să te pregăteşti pentru următorul examen. Chiar dacă părinţii te ţineau pe cheltuiala lor! Legitimaţia de muncă era mai importantă decât buletinul de identitate.
Apoi, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, era foarte greu să-ţi schimbi locul de muncă în afara locului de baştină. Te năşteai într-un oraş minier din Oltenia, acolo erai condamnat să lucrezi. De unde libertatea de astăzi să te muţi cu serviciul unde crezi că te descurci mai bine? Azi la Cluj, mâine la Bucureşti, poimâine la... Toronto.
Toate aceste realităţi par să nu le trezească românilor şomeri nici o senzaţie astăzi. Aceştia consideră, în proporţie de 38%, că Ceauşescu a făcut mai mult bine românilor.
Cât priveşte reapartizarea răspunsurilor pe etnii, maghiarii au amintiri mai neplăcute despre Nicolae Ceauşescu decât românii în ceea ce priveşte lucrurile bune pe care le-a făcut: 19%, respectiv 32%. Curios însă, celelalte minorităţi naţionale au declarat că le-a plăcut Ceauşescu - 38%.
ARDELENI, MUNTENI, MOLDOVENI
Cei mai supăraţi pe regimul Ceauşescu s-au declarat ardelenii. Doar 28% dintre aceştia consideră că fostul şef al statului comunist a făcut mai mult bine. La extrema cealaltă se află moldovenii şi bucureştenii, care-l văd cu ochi buni pe Ceauşescu în proporţie de 35%. În rest, cetăţenii din sudul ţării (excluzând Capitala) au declarat în proporţie de 32% c-a fost un lider bun.
ORĂŞENI ŞI ŢĂRANI
Cea mai importantă constatare a sondajului CURS este că locuitorii mediului rural sunt admiratori ai fostului dictator în proporţie semnificativă: 40%. Dintre aceştia, doar 9% consideră că a făcut mai mult rău României şi 50% că a făcut bine şi rău în mod egal. Explicaţia este simplă - satele arată la fel, dacă nu mai tragic decât în urmă cu 20 de ani. Drumurile sunt proaste, nu există canalizare, se face focul cu lemne, întrucât conductele de gaz nu prea au pătruns la ţară. Însă "pe vremea lui Ceauşescu" aveau măcar o satisfacţie - un loc de muncă, consideră locuitorii din mediul rural. Pentru care mergeau zilnic pe jos câţiva kilometri, deoarece era greu să primească repartiţie "la bloc", în oraş. Nu mai contează!
Un alt aspect al nostalgiei sătenilor faţă de comunism este situaţia învăţământului. Acum 20 de ani, la ţară ajungeau profesori foarte bine pregătiţi. Primeau repartiţii acolo întrucât oraşele erau "ocupate". Astăzi, pe lângă faptul că şcolile săteşti stau să cadă, au şi un personal insuficient pregătit, de multe ori constituit din suplinitori.
PENTRU CE A FOST CONDAMNAT COMUNISMUL?
Printre realizările de prim-plan invocate de preşedintele Traian Băsescu la final de mandat se numără condamnarea comunismului, prin Raportul Tismăneanu. Tonul acestui document poate fi considerat uşor extremist în raport cu imaginea românilor despre trecutul recent. Nu o condamnare aşteptau ei, ci o prezentare reală a celor 45 de ani de comunism. Cu bune şi cu rele, cu satisfacţii şi dezamăgiri.

Cine a fost "cel mai iubit fiu al poporului"
Nicolae Ceauşescu s-a născut la 26 ianuarie 1918, în comuna Scorniceşti, jud. Olt. În 1929 s-a mutat în Bucureşti la fraţii săi mai mari, intrând în cercurile comuniste din Capitală. Preocupările sale subversive i-au creat probleme, fiind condamnat la doi ani de înschisoare în 1936. Eliberat la termen în 1938, nu a rămas în libertate decât până în iunie 1940, întrucât regimul Antonescu i-a arestat pe comuniştii cunoscuţi, după începerea războiului în Est.
În lagărele de la Caransebeş şi Târgu-Jiu, Nicolae Ceauşescu s-a apropiat de conducerea Partidului Comunist din ilegalitate. După 23 august 1944 a primit sarcini în oragnizarea tineretului, precum şi responsabilităţi la nivel local.
La numai 32 de ani, în 1950 a fost numit general-maior, deşi nu făcuse nici o zi de armată, ocupând funcţia de ministru adjunct al Apărării Naţionale şi şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei. În 1954 a fost promovat în conducerea de vârf a partidului, în calitate de secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Central.
La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), Ceauşescu a fost ales succesor al acestuia. În competiţia cu Gheorghe Apostol (preferatul lui Dej), Ceauşescu a avut susţinerea unor "grei" ai partidului de la acea vreme: Emil Bodnăraş şi Leontin Sălăjan.
Nicolae Ceauşescu s-a afirmat în scurt timp de la numire ca un lider de tip nou, promovând relaţii politice şi economice cu Occidentul. Primul dintre demnitarii vestici care au vizitat România a fost generalul de Gaulle, în mai 1968. Traptat însă, liderul de la Bucureşti a renunţat la imaginea de reformator, adoptând "cultul personalităţii" şi naţionalismul. Aceste transformări au fost vizibile mai ales după vizitele în China şi Coreea, din iunie 1971. Acolo a văzut ce poate face un conducător dintr-un popor supus represiunii şi propagandei.
Un alt aspect al "decăderii" lui Ceauşescu se leagă de investiţiile megalomanice pe care le-a dictat. S-au făcut împrumuturi de la organismele financiare internaţionale, construindu-se fabrici şi uzine mai ales în domeniul industriei grele. Noile unităţi s-au dovedit necompetitive pe piaţa internaţională, întrucât în Apus industria intrase într-o nouă fază, a produselor de înaltă tehnologie.
În anii '80, Nicolae Ceauşescu a decis să plătească în avans creditele contractate, supunând economia României unui efort cumplit. Piaţa internă a fost neglijată, atât în privinţa aprovizonării cu produse alimentare, cât şi cu articole de larg consum.
În noiembrie 1989, când regimurile comuniste din jur se prăbuşeau, Nicolae Ceauşescu a fost reales în funcţia de secretar general al PCR, spre disperarea românilor. Tensiunile au răbufnit la 21 decembrie 1989, când muncitorii bucureşteni aduşi la o manifestaţie de condamnare a protestelor de la Timişoara (începute la data de 16 decembrie) au strigat în gura mare: "Jos Ceauşescu!". A doua zi a părăsit cu elicopterul sediul Comitetului Central şi a ieşit totodată din istorie.

[Citiţi articolul în Jurnalul Naţional]